”Da, si femeile se cacă… ”

shooting-rainbows-poop-shit

Da, știu, nu sunt femeie și practic nu am nicio dovadă că ele chiar s-ar căca… dar am eu o bănuială… și presimt că ăsta va fi următorul articol care va deveni viral pe netul românesc deci vreau să o zic eu primul… Știu, sună halucinant, femeile cică nu ar lansa curcubee cu miros de levănțică din cur când se duc la baie ci s-ar căca…

De ce spun asta?

Pentru că acum vreo 2 săptămâni am aflat de la AndraFărăZahăr că femeile o sug:

AndraFărăZahăr – Da, mă, o sug

Iar azi am aflat că nu doar că o sug… dar cică le-ar plăcea să se fută…

Ioana Duda – Și noi ne futem

Nu se poate așa ceva, creierul meu a fost bulversat, au venit fetele astea și brusc am aflat că femeile o sug și se fut. Am trăit pe pământul ăsta degeaba, până acum habar nu aveam că aceste ființe gingașe ar face așa ceva. Noroc cu ele că mi-au zis altfel poate nu aflam niciodată. Deci am presupus că dacă femeile chiar fac asta (mă refer la supt și la futut) poate sunt și ele oameni și când merg la WC defapt se cacă și nu revarsă curcubee cu aromă de levănțică din cur…

Desigur, înțeleg, femei independente care își pot alege parteneri sexuali după bunul plac, exact ca bărbații, jos cu patriarhatul care le obliga să fie cuminți! Pot fi și ele nebunatice și pot să își satisfacă poftele carnale fără să fie judecate de societate care nu are absolut nici un drept să se bage în viața lor intimă…. Așa e…

Fetelor, să vă spun un secret… noi știam că voi vă futeți și o sugeți de câteva sute de ani… ne bucurăm că ați aflat și voi în 2016…. și nu v-am judecat niciodată pentru asta… tot timpul am apreciat și iubit femeile, nu suntem noi misogini, sunteți voi feministe proaste.

Advertisements

#foodreviews – episodul 6 – Caro Hotel & Restaurant

Caro e un hotel/restaurant pe care l-am remarcat de ceva vreme, dar l-am evitat din mai multe motive. In primul rând e restaurantul unui hotel, 90% din restaurantele care aparţin de hoteluri sunt naşpa, scrie şi în tribunal că aşa trebuie să fie ele, cu feţe de masă apretate, multe tacâmuri şi pahare pe masă, atmosferă de înmormântare, uneori mulţi oameni iesiţi în cofee break de la vreo conferinţă… ewwww.

Al doilea motiv e că e situat fix vis-a-vis de “cimitirul tineretii mele” respectiv liceul Aurel Lazăr…

Dar având în vedere că îmi tot apărea pe feedul de facebook cum că ar avea pizza şi meniul zilei şi că e bun (si e accesibil în pauza de prânz) am zis că merită încercat…

Atmosfera

Ok, asta e ca la toate celelalte restaurante de hotel la care am fost, nasoală, feţe de masă apretate, multe pahare şi tacâmuri pe masă, muzică în surdină, chiar mă bucuram ca veneam de la birou şi eram la costum altfel parca nici nu m-as fi asezat… Localul nu vrea sa epateze neaparat dar sa fie ceva frumos sa placa la toti corporatistii…

Servirea nu e rea dar nici nu excelează, o atitudine care indica mai mult o uşoară surprindere decât entuziasm gen “serios? a venit… s-a aşezat… oare ce vrea? te pomeneşti că vrea să mănânce? hai că poate pleacă… nu pleacă? ok, hai că mă duc să îl întreb ce vrea că m-a făcut curioasă…”.

Meniul e promiţător, feluri principale sunt destul de puţine (mai exact 13 preparate), când meniul are 40 de feluri e clar că măcar jumătate din ele vor fi scoase din congelator şi încălzite la microunde. Aici nu pare a fi cazul.

Iniţial am vrut să încerc un piept de pui învelit în bacon cu ouă poşate şi dovlecei, suna interesant… Din păcate mi s-a zis că durează aproximativ 40 de minute (OK, e bine că mâncarea e proaspăt pregătită, dar parcă se putea eficientiza un pic procesul de gătire), mă rog… până la urmă am luat:

Steak de vită Navaro (sau ceva de genu) cu sos de ciuperci şi piure de cartofi.

IMG_20160301_133242-2

Am menţionat deja că în România în general şi în Oradea în special nu există prea multă tradiţie în gătitul cărnii de vită. Iar ideea de “grătar în sânge” încă sperie multă lume. Aici am avut o surpriză plăcută. Am cerut să fie medium-rare şi… chiar a fost medium-rare.

IMG_20160301_133847-2

Condimentarea a fost şi ea plăcută, simplu, curat, se simţea aroma piperului proaspăt măcinat. Defapt singura critică pe care o pot aduce fripturii era carnea în sine… Era o bucată cu foarte puţină grăsime şi nu era chiar cea mai fragedă sau savuroasă vită pe care am mâncat-o. Oricum a fost foarte bună şi la 30 de lei porţia nu cred că puteam spera la ceva mai bun.

Sosul de ciuperci nu era rău deloc, poate un pic neutru, dar nici nu era cazul să eclipseze vita. Personal nu sunt fan al combinaţiilor dintre carne de vită şi sos alb, dar e vorba strict de preferinţele mele.

Per total o mâncare bună, corectă, nu te trimite în vreo Nirvana culinară dar e bună.

Încurajat de experienţa plăcută pe care am avut-o cu steak-ul de vită am zis să revin a doua zi să văd cum e pizza… (pe lângă cele 13 feluri principale au paste şi pizza). Poate nu ar fi trebuit.

Pizza Prosciuto Funghi

IMG_20160302_135343

Sosul roşu l-am adăugat eu încercând să salvez dezastrul, din păcate fără prea mare succes. Se spune că Pizza e ca sexul, când e bine e foarte bine şi când nu e bine tot e destul de bine. Eh în cazul de faţă pizza asta a fost varianta sexului surpriză… într-o închisoare… mexicană… cu un tip tatuat pe nume Jose Grande Pulos care e alergic la vazelină.

În primul rând a durat aproximativ 50 de minute… probabil în timpul ăsta au făcut şi brainstorming despre cum se poate crea cea mai proastă pizza din univers, caz în care au făcut o treabă destul de bună.

Nici măcar nu seamănă foarte tare cu o pizza, am mai făcut eu de câteva ori pizza în stare de ebrietate şi tot nu mă îndepărtam chiar atât de tare de ideea de bază. Măcar putea fi rotundă… Aluatul nu părea nici el unul de pizza… ştiu asta pentru că în partea de sus aluatul era încă necopt… dar compensa prin faptul că la bază era ars. Şunca părea tăiată de un copil cu dexteritate sub medie, cu cuţitul de întins unt. Noroc că după 50 de minute de aşteptare deja îmi era foame şi eram în întârziere aşa că am făcut un efort şi cu suficient sos roşu şi ardei iute am reuşit să mănânc cea mai mare parte a acestui dezastru culinar, că refuz să îi spun pizza.

Concluzie:

Înainte de toate, pentru numele a tot ce e Sfânt şi bun pe lumea asta, scoateţi pizza din meniu! Ce am mâncat era atât de departe de conceptul de pizza încât nu văd cum s-ar putea remedia. Ce nu merge, nu trebuie forţat…

Restul preparatelor par interesante, au şi meniul zilei (17 lei include cafea sau desert la alegere, există şi variantă vegetariană pentru cine e interesat), vita a fost bună, dacă puteţi trece peste atmosfera dubioasă (specifică oarecum restaurentelor de hotel) poate fi o opţiune. Dar sub nicio formă nu comandaţi pizza.

Note:

Servire: 6/10
Steak de vita cu sos de ciuperci: 8/10
Pizza Prosciuto&Funghi: 0/10
Raport Preţ/Calitate: 9/10 pentru steak-ul de vită 30 lei e super decent pentru o friptură de vită gătită bine, 0/10 pentru pizza (16 lei… dar era mult şi 1 leu).

 

Salata Caesar Ad Labam

Salata Caesar (da, Caesar nu Cezar pentru că nu are legătură cu împăratul roman (ce fel de împărat ar mânca salate?) ci cu un tip pe nume Caesar Cardini care a inventat-o) are o reţetă destul de incertă, de la ingredientele folosite până la modul de servire (sau plating ca să fim în trend). Unii susţin că singurele ingrediente ar trebui să fie frunzele de salată, dressing şi crutoane, dar în majoritatea localurilor e servită cu bucăţi de piept de pui, ou fiert, am mâncat chiar şi cu creveţi în loc de piept de pui. Unii adaugă roşii şi alte legume specifice salatei (ardei, ceapă, etc), alţii consideră că asta ar fi un sacrilegiu. Unii consideră că frunzele de salată se lasă întregi si se mănâncă cu mâna (apucand frunza din partea de cotor) – şi cam asta e modalitatea clasică de prezentare – alţii preferă să toace salata (cum e în majoritatea salatelor). Nu vreau să intru în polemici despre “salata Caesar adevărată” pentru că până la urmă e o chestiune de gusturi iar eu mi-am propus să fac o salată caesar altfel (aş putea să-i zic deconstructed dar nu vreau să concurez cu chef-ul de la Scorilo). Am păstrat elementele de bază şi reţeta poate fi folosită cu uşurinţă şi pentru a face o salată “clasică”, dressingul e cât se poate de clasic pentru salata caesar, ingredientele sunt în mare aceleaşi, dar arată puţin diferit şi are avantajul că se poate mânca lejer cu mâna.

Salată Caesar decontructed
Salată Caesar Ad Labam.

În lipsă de imaginaţie am vrut să-i zic Salată Caesar care se mănâncă cu mâna, dar am zis că Salată Caesar Ad Labam sună mai bine, conţine dressing specific salatei Caesar (şi practic dressingul face salata), am înlocuit crutoanele de pâine cu chipsuri de parmezan (oricum şi reţeta originală conţine mult parmezan), şi frigărui de piept de pui (ca să nu fie nevoie de tacâmuri). Să le luăm pe rând în ordinea preparării, cu asamblatul vă descurcaţi voi mai ales că nu am talent la design culinar (şi nici la pozat, în realitate arăta mai bine)

Chipsurile de parmezan

Sunt absolut delicioase şi merg la orice… pot fi mâncate ca atare sau folosite în alte preparate, iată ingredientele şi ustensilele necesare.

IMG_20160225_194617~2

  • Parmezan pe care îl vom răzui pe răzătoarea fină (să nu vă pună Odin să luaţi chestie din aia gata răzuită în pungă, chestia aia nu e parmezan, sunt aşchii de lemn cu uşoară aromă de brânză, de fiecare dată când folosiţi aşa ceva în loc de parmezan un unicorn moare).
  • Un inel cum e cel din poză (poate fi orice formă, nu trebuie neapărat inel, se pot face şi în formă de inimioară dar a trecut valentine’s şi dragobete).
  • O tavă, hârtie de copt, cuptor încins la 180 grade

Se pune hârtia de copt în tavă, apoi cu ajutorul formei punem parmezanul răzuit în formă de disc… e important să folosiţi suficient parmezan şi să îl presaţi cu degetele în formă să devină un disc cât de cât compact (huehue… disc compact… CD 😀 ), apoi se ridică cu grijă forma şi se trece la următorul disc:

IMG_20160225_195006~2

Apropo, hârtia de copt pare udă (defapt este un pic udă) pentru că e mai uşor de fixat hârtia de copt astfel… dacă sunteţi foarte pretentioşi atunci udaţi doar cele 4 colţuri ale tăvii şi aşezaţi hârtia de copt lipind-o de tavă în cele 4 colţuri ude, eu sunt leneş clătesc tava o scurg de apă (dar evident mai rămân picături) şi aşez hârtia care astfel se lipeşte perfect… da, există un pic de umezeală dar nu deranjează cu nimic.

Acum vine momentul introducerii în cuptorul încins la 180 grade… înceeeet… (dacă mişcăm prea tare tava se strică discurile). 7-8 minute pe ceas. Scoatem din cuptor când arată ceva de genul ăsta:

IMG_20160225_203043~2

Aşteptaţi să se răcească complet apoi cu un cuţit cu lama subţire desprindeţi de hârtia de copt (se desprinde uşor, cuţitul e doar să ajutăm un pic desprinderea), dacă s-au lipit ca şi în cazul meu nu e tragedie se despart uşor cu cuţitul).

Dressing

Elementul care face salata Caesar să fie salată Caesar e dressingul. Am încercat mai multe variante de dressing şi cred că ultima variantă e cea mai gustoasă:

  • gălbenuş de ou
  • lingură oţet (preferabil de vin roşu), eventual se mai poate adăuga la final când gustăm
  • 2 linguri zeamă de lămâie (la fel, se mai poate adăuga dacă se consideră necesar la final)
  • lingură muştar
  • un strop de sos worcestershire 
  • fileuri de anşoa în ulei (din alea la borcane mici)
  • maxim un căţel de usturoi (dacă e mare chiar mai puţin, în acest caz regula cu “niciodată nu e prea mult usturoi” nu se aplică… maxim un căţel.
  • jumătate de ceapă, tocată (sau o ceapă mică de tot)
  • aproximativ 120 ml de ulei de floarea soarelui
  • parmezan ras… cam jumătate de cană de cafea.
  • sare şi piper, sare nu foarte multă pentru că avem deja parmezan și anșoa în compoziție însă mult piper proaspăt măcinat.

Toate astea mai puţin uleiul se pun în blender şi se transformă într-o pastă… se adaugă treptat uleiul până obţinem o constistenţă cremoasă dar totuşi suficient de fluidă… înainte să scoatem din blender gustăm şi mai asezonăm dacă e cazul. Gata dressingul.

Salata

grilled-romaine-lettuce-method-600-1

Este destul de important să folosim salată romană (genul acela lunguieţ cum e în poză), avem nevoia de partea dinspre cotor, vom face nişte bărcuţe care să fie cât de cât solide structural… dacă optăm pentru altă variantă de prezentare putem folosi şi alte tipuri de salată dar trebuie să evităm frunzele moi. Poate cu iceberg ar merge doar că are frunzele prea late, oricum salata romană e tipul de salată folosit şi în reţeta originală. Tăiem partea de sus astfel încât în partea de jos să ne rămână frunze suficient de mari pentru “bărcuţele” dorite (partea de sus se poate folosi liniştit la alte salate). Desprindem frunză cu frunză şi practic suntem pregătiţi pentru asamblare.

Ungem fiecare frunză cu dressing (folosind o pensulă de patiserie… în caz că nu avem merge şi cu o lingură sau ceva dar e mai uşor cu pensula) fără să ungem capătul cotorului (de acolo vom prinde cu mâna frunzele). Le aşezăm pe farfurie, mai răzuim deasupra un pic de parmezan… şi practic suntem aproape gata. Aşezăm discurile de parmezan între foile de salată (nu e obligatoriu, dar arată mai spectaculos) şi opţional frigărui din piept de pui, dacă e servită la aperitiv ar fi suficient să adăugăm discurile de parmezan. Dressingul rămas serviţi-l alături… ca dip (dressingul merge foarte bine şi cu pieptul de pui sau pentru partea de cotor unde nu ați pus sos) 

Salată Caesar decontructed
Salată Caesar care se mănâncă cu mâna… DONE!

#foodreviews – Episodul 5 – Scorilo (Independenţei)

Scorilo nu e tocmai o apariţie nouă în oraş, hotelul şi restaurantul din parcul Petőfi au deja nişte ani buni, timp în care au tot schimbat tematica, de la mâncare medievală (sau dacică sau ce era) la atmosfera anilor 50 cu poze gigantice de Al Capone şi tommy gun-uri au trecut prin mai multe faze.

Acum au deschis un local nou, pe Independenţei vis-a-vis de parc, în locul unde era înainte un împinge tava chinezesc (era 100% chinezesc, adică vindeau ciorbă de burtă şi chifteluţe marinate dar tot personalul era chinezesc şi nu prea vorbeau româna). Mă rog, acum arată total diferit, restaurant elegant, mobilier modern, chelneri îmbrăcaţi în cămaşă albă… Am zis că merită încercat.

Servirea e asigurată de o parte din personalul care era şi în localul original, nu am mare lucru de reproşat poate doar faptul că sunt un pic prea prietenoşi şi entuziaşti în a lăuda mâncarea.

Şi meniul pare a fi în mare parte identic, ceea ce în principiu nu e rău. au costiţe şi şniţel vienez uriaş (astea le-au păstrat în meniu din perioada când aveau tematică austriacă, parcă perioada austriacă a fost fix după ce s-a terminat tematica gangsterească).

Răsfoind meniul găsesc Plăcinta Ciobanului – Shepherd’s  Pie (da, era scris şi în română şi în engleză). E un preparat clasic britanic, constând în general în carne de miel tocată (de aia e a ciobanului, ştiţi voi, ăla cu oile, beee beee) călită împreună cu legume (ceapă, ţelină, morcovi,etc) care e acoperită cu piure de cartofi şi rumenită la cuptor. Datorită faptului că mielul nu e chiar cea mai populară carne, am văzut variante făcute cu porc sau vită.

Oricum, indiferent de carnea utilizată în general arată aşa:

2335_l
Poză furată de pe net, click pe poză pentru reţetă

În meniu erau trecute şi ingredientele: cotlet de porc, carnati, cartofi, ou. OK, până aici încă nu era nimic suspect, se foloseşte uneori ou pentru a unge suprafaţa cartofilor (se rumenesc mai frumos) iar o combinaţie de porc+cârnaţi ar fi mers pentru a face baza de carne… Deci comand o porţie de plăcinta ciobanului.

Şi apare următoarea farfurie:

IMG_20160208_133631

Eeerm mda… asta e plăcinta ciobanului în varianta Scorilo.

Un rösti (sau plăcintă de cartofi) semi-carbonizat, două felii de cotlet la grătar (carne tare şi uscată) şi nişte cârnaţi aruncaţi în farfurie, evident totul acoperit cu un ou mult prea prăjit… Ah, şi nişte murături acrite probabil cu lacrimile de dezamăgire a celor care au mâncat acest preparat.

Înţeleg că uneori un chef poate avea o viziune nouă asupra unui fel clasic, şi da, una din tehnicile des folosite atunci când se reinterpretează un preparat culinar este dezasamblarea acestuia (deconstructed). Cum ar fi spre exemplu aceste paste carbonara dezasamblate:

Deconstructed carbonara - click pe poza pentru reteta
Deconstructed carbonara – click pe poza pentru reteta

Nu ştiu dacă bucătarul de la Scorilo a fost mânat de astfel de viziuni artistice şi a vrut să creeze un “Deconstructed Shepherd’s Pie” sau pur şi simplu nu a auzit de acest preparat şi i-a fost lene să dea un sărci pe gugăl, dar cert e că numele actual este extrem de prost ales. O denumire mai nimerită ar fi “Platou Mixt Grill Holocaust” (rösti e mâncare germană, holocaust-ars… v-aţi prins nu? asta ar fi una dintre glume).

Indiferent de denumire sau de imaginaţia chef-ului, mâncarea din păcate era proastă, prost gătită, rösti-ul a fost incinerat, cotletul a fost uscat, oul ars.

Concluzii:

Probabil am avut eu ghinion, am dat peste un preparat care nu avea mare legătură cu denumirea şi mai era şi prost executat. Poate pentru un restaurant dintr-o parcare de camioane ar fi mers, pentru un restaurant cu pretenţii nu. În trecut am mai mâncat şi chestii bunicele la ei (în restaurantul din parcul Petőfi) dar niciodată nu mi s-a părut că excelează.

De recomandat? Nu prea, clar nu pentru “plăcinta ciobanului”. Poate pentru “meniul zilei” la 13 lei, părea comestibil, prietenul cu care am fost a luat meniu şi a reclamat doar faptul că erau reci cartofii.

Note:

Servirea: 7
“Plăcinta Ciobanului”: 3 pentru că azi mă simt generos şi nu am făcut nici toxinfecţie alimentară de la ea.
Raport preţ/calitate: 3

#foodreviews – episodul 4 – Guest post – Beca’s Kitchen Bucureşti

Ştiu, a trecut weekendul şi nu a apărut #foodreviews, sunt în studiu la mai multe restaurante deci material există doar că sunt leneş şi weekendul ăsta nu am scris nimic, dar nu-i panică man cum ar zice cei de la KFC, că avem un guest post, mă rog, defapt e o postare a tatălui meu pe care eu am furat-o cu neruşinare de pe blogul lui, da’ e OK că şi el a mai făcut din astea. Dar nu e plagiat, e guest post, să ne înţelegem. Orice blogger serios are guest posturi, dacă nu mă credeţi uitaţi-vă la Adi Hădean sau Andreea Raicu. Deci urmează o postare scrisă de preşedintele S.M.I.L.A. adică Secţia Maghiară a P.I.L.A. adică Partidul Intelectualilor Liber Angajaţi. 

E duminică. Până şi din munca de partid am făcut o pauză. Nici nu am gătit. Pe de o parte, pentru că mai am de mâncare, pe de altă parte pentru că am un obicei. Duminică mă duc la restaurant. E şi o plăcere, dar şi zi de studiu. Încerc să „fur” câte ceva din meniul restaurantelor bune. Azi m-am dus la Beca‘sKitchen din Bucureşti. Vin aici cam o dată la două săptămâni. Beca‘s Kitchen are o cotă destul de bună la Trip Advisor (care mai nou mi se pare din ce în ce mai puţin relevant) şi pe bună dreptate. E un restaurant mic, dar cochet, aranjat cu fantezie şi bun gust.

Cu toate acestea la început am avut oareşcee rezerve faţă de Beca‘s Kitchen deşi mâncarea este bună şi sănătoasă. Poate tocmai asta era problema mea. Prea sănătoasă. Beca‘s Kitchen promovează o tendinţă foarte bună, numită bucătărie de reformistă, adică ingrediente bune, nimic congelat, nimic prăjit în ulei, legume făcute „al dente” să îşi păstreze gustul şi calităţile. Eu m-am simţit uşor ofensat. Parcă îmi spuneau: bă ţărane, aici nu mănânci clisă cu ceapă ca acasă la tine, te civilizăm noi, dacă nu a făcut-o mă-ta acasă! Iar mie nu-mi place când un restaurant se transformă într-un centru de educaţie civică. Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu sunt împotriva mâncărurilor sănătoase, dar cred că trebuie să avem un echilibru în toate. De exemplu la Beca‘s Kitchen humusul nu se serveşte cu lipie, ci cu pâine prăjită aproape ca un chips, care pune la grea încercare orice dantură. Asta deja e vecină cu blasfemia. Cu toate acestea nu am renunţat şi nici în continuare nu voi renunţa la Beca‘s Kitchen, pentru că sunt buni. Chiar foarte buni!

Atmosfera în restaurant e excelentă. Imediat te simţi acasă, muzica e bine aleasă. Se ascultă un radio pe internet, jazzradio.com care are mai multe canale pe diferite genuri, aici merge canalul numit Paris cafe cu chansonette despre care spunea poetul Ady Endre că sunt: fumurii, ciudate, triste, purpurii („füstösek, furcsák, búsak, bíborak”), cum nu se poate mai adecvat într-un astfel de local. Evident aici nu se organizează nunţi, botezuri şi alte evenimente de acest gen cu muzică asurzitoare, iar caracterul locului selectează şi clientela (nu sunt beţivi, nu auzi vociferări etc.). Obiectele din restaurant sunt cu mult gust şi sunt bine alese. Creează imaginea unei case de locuit, unde tu eşti un musafir drag.

Meniul. Nu sunt multe feluri şi asta e bine. Înseamnă că totul este proaspăt, mâncărurile nu sunt scoase din congelator şi încălzite la microunde. Să vă feriţi de restaurante care oferă 70 de feluri de mâncăruri. În afară de faptul că lipsesc din meniul mâncăruri bune, dar considerate probabil nesănătoase, felurile sunt bine alese, dar totuşi nu-mi explic de ce nu este nici o mâncare făcută din carne de vită (de porc nu mai vorbesc). Altă menţiune critică este că dacă sunt puţine feluri, ceea ce este bine, atunci ar trebui schimbat meniul mai des (şi acum o lună şi ceva erau aceeaşi feluri de mâncare).

Servirea este exemplară. Chelneriţele şi proprietăreasa sunt foarte amabile şi serviabile. Nu sunt indiscrete, dar totdeauna vin, când e nevoie de ele şi te întreabă dacă ai fost sau nu mulţumit şi ce anume ar trebui îmbunătăţit. Se vede, că acest lucru nu îl fac formal. Chiar au nevoie de opiniile clienţilor, ceea ce denotă profesionalism.

Supa. Am mâncat supă cremă de mazăre cu mentă. A fost perfectă. Cremoasă, cu densitate optimă. Se simţea gustul proaspăt de mazăre, prin care puteai savura aromă de mentă. Bestial! Sigur o să mai mănânc.

Borsókrém leves
(n.r: probabil supa a fost delicioasă din poză nu reiese, însă păhărelul ăla cu lichid închis la culoare arată foarte bine)

Creveţi cu legume. O altă capodoperă a la Beca‘s Kitchen. Creveţii erau decorticaţi (nu-mi place să mă murdăresc decojindu-i în timpul mâncării) şi prăjiţi la cuptor exact cât trebuie. Legumele erau tăiate julien şi făcute, bineînţeles al dente (dacă puneam un pic de apă pe ele, mai creşteau). Sigur, aşa trebuiau să fie, aşa era sănătos şi în armonie cu gustul creveţilor, dar… hai, să lăsăm.

rák

Desertul era tartă cu mere şi cu sos de vanilie. Recunosc, că la deserturi nu mă pricep, dar mie mi-a plăcut. Nu era excesiv de dulce, gustul de mere dădea „vioiciune” unui desert clasic, nimic de zis.

almás tálca vaniliával

Calificative (notarea este de la 1 la 10:

Ambianţă, atmosferă: 9-9,50.

Servirea: 9,50.

Mâncarea: 10 (credeţi-mă, greu dau punctajul maxim, dar nu am ce face).

Raport preţ/calitate: 8-8,50 (nu este un restaurant ieftin, dar merită banii).

Ou poşat în coajă (da e posibil)

Oul poşat (cunoscut şi sub denumirea de “ouă româneşti”) e varianta mea preferată de ou, dar pregătirea e destul de neplăcută în general (mai ales dacă oul nu e foarte proaspăt): deobicei mă aleg cu o cratiţă plină cu apă şi resturi de albuş, sau sparg gălbenuşul în timp ce scot oul din apă, sau nu reuşesc să îndepărtez apa suficient de bine şi rămâne prea ud, ca să nu mai zic de dezastrul adevărat când gălbenuşul devine prea tare.

În varianta asta, scăpăm de toate neplăcerile procesului de gătire fără a sacrifica gustul sau consistenţa oului poşat. Aveţi nevoie doar de un timper (spre exemplu cel de pe telefon), o oală cu capac, o cană şi ouă.

Se iau 4 căni (da, fix patru, nu contează cât de mare e cana, ne interesează proporţiile) de apă şi se pun în oală… se pune capacul şi se pune la fiert. Când începe să clocotească se pune încă o cană de apă RECE şi se stinge focul, se adaugă ouăle apoi se pune capacul. Se porneşte timerul setat la 17 minute (adică să piuie după 17 minute). Mie îmi place să fie uşor cleios gălbenuşul, dacă îl vreţi mai lichid puteţi reduce la 16 minute dar e posibil să aveţi şi nişte albuş necoalgulat în acest caz.
Când piuie se pun sub jet de apă rece pentru a opri procesul de gătire, apoi se scot şi se lasă puţin la “odihnit” (cam un minut, dar teoretic pot fi pregătite din timp şi servi când doriţi (spre exemplu dacă vreţi să le folisiţi în nişte sandvişuri).

Spargeţi oul ca şi cum ar fi ou crud din care vreţi să faceţi ochiuri… Dacă aţi urmat întocmai instrucţiunile când despărţiţi coaja va ieşi un ou poşat perfect.

IMG_20160128_201903

IMG_20160128_202103

Cât timp am aşteptat să se facă oul ca să nu mă plictisesc am prăjit şi o felie de antricot de vită, tigaie de fontă încinsă, untură de raţă, prăjită cam 4 minute (întoarsă la fiecare 20 de secunde) până a prins crustă…. lăsată să se odihnească încă 4 minute… feliată în unghi… delicios şi hrănitor.

#foodreviews – Episodul 3 – Vinotera

Dacă e weekend să fie #foodreviews am zis. Săptămâna asta Vinotera (sau Osteria, sau mă rog, cum se numeşte restaurantul acela din capăt Velenţa).

În ciuda faptului că e amplasat într-un capăt de oraş, lângă calea ferată, într-un cartier cunoscut mai degrabă pentru violenţe de stradă decât fine dining, este probabil cel mai longeviv restaurant cu tentă high-end din Oradea.

Cum în Oradea, restaurantele high-end au avut în general viaţă destul de scurtă, şi s-au reinventat de foarte multe ori, chiar mă surprinde că Vinotera a rezistat în acelaşi format de minim 10 ani. Ce-i drept probabil faptul că are o parcare cât de cât generoasă şi în weekend funcţionează în mare parte ca sală de nunţi, botezuri şi alte cumetrii i-a asigurat o oarecare stabilitate financiară (eu am fost weekendul trecut, era un botez, partea de restaurant era practic redusă la o singură cameră nu foarte mare, în general nu recomand să mergeţi acolo în weekend dacă nu vreţi să auziţi nişte muzică populară live).

Servirea

Servirea e în general OK, chelneri (nu chelneriţe 😦 ) politicoşi şi prompţi. Din păcate ai destul de des nevoie de ajutorul lor în comandarea mâncării, asta deoarece meniul e aproape exclusiv în italiană, unele feluri sunt traduse (sau măcar specificate ingredientele) altele nu, chestia asta nu are foarte mare logică şi cred că de vreo 10 ani meniul (defapt meniurile, că au unul separat cu peşte şi fructe de mare) e în acelaşi format, parţial tradus, fără poze, deci ori ştii exact ce vrei ori va trebui să te bazezi pe explicaţiile chelnerilor.

Deşi nu ţine de servire, evitaţi baia dacă sunteţi claustrofobici, e ridicol de mică, cu un culoar îngust de tot care împarte cele două cabine pentru femei (în faţa cărora evident se formează coadă) de cele două cabine pentru bărbaţi. De asemenea dacă aveţi fantezii mai exhibiţioniste şi vreţi să treceţi la desert înainte să ajungeţi acasă, clar nu vă recomand acest spaţiu.

Mâncarea

Ok, deci situat în capăt velenţa, meniu greu de lecturat/înţeles dacă nu vorbeşti fluent italiana, budă mică, preţuri mari, dar până la urmă contează mâncarea.

Aici în general stau bine, tot timpul a fost peste nivelul mediu din oraş, printre puţinele locuri unde ştiu găti vita corect, paste bune, multe feluri de fructe de mare, etc. Ocazional rateuri ciudate (spre exemplu prin vară am gustat un beefsteak tartar care a fost un fel de pastă de carne fără absolut nicio textură, nu ştiu dacă era fumat bucătarul sau au sacrificat textura şi gustul pentru aranjamentul din farfurie) dar cred că nu există restaurant la care să fi mers cu regularitate şi să nu aibă şi surprize neplăcute uneori. Aici au fost relativ rare.

Aperitiv – Insalata di mare

O salată rece de fructe de mare (caracatiţă, seppie), nişte frunze, tulpină de ţelină şi roşii cherry. Fructele de mare erau bune, textură plăcută, nu erau deloc gumoase. Însă gustul delicat al caracatiţei era acoperit de ţelina tocată în salată, îmi place în general tulpina de ţelină, îmi place textura crocantă şi gustul, dar aici mi se părea că ieşea prea tare în evidenţă. Per total un aperitiv bunicel totuşi.

IMG_20160116_154639

Fel principal 1 –  ORATA MEDITERANEANA

(Doradă la cuptor cu fructe de mare si legume)

IMG_20160116_154658

(da, e şi o doradă sub fructele de mare)

În primul rând e clar o farfurie un platou apetisant şi are mult “factor wow”, chestii simple dar delicioase şi gătite bine, creveţi, midii, sos rosu (poate o idee sarat, dar se completa bine cu pestele si midiile), cateva legume (dovlecei, rosii cherry, etc) calite usor…  nu implică tehnici dificile de gătire ce-i drept, dar e fix cum ar trebui să fie un platou de peşte mediteranean, ingrediente bune, gatite simplu dar corect, nu prea am ce reproşa acestui preparat…

În afară de preţ, mai exact modalitatea de calcul a preţului. Preţul e de 10 RON/100 grame, să zicem că acceptabil raportat la ingrediente, am mai luat odată şi a fost vreo 60 RON porţia (deci presupun 600 grame), ăsta de acum a fost 120 RON… aparent 1.2 kg… nu ştiu daca atat a fost sau nu, poate au pus si “factorul wow” în cântar, cert e că porţia era de vreo 2 persoane. Dacă scriau pe el – “platou de 2 persoane – 120 RON” ar fi fost OK, nu mi se părea o discrepanţă foarte mare între farfurie şi preţ, însă în meniu nu specifică nimic în sensul ăsta, defapt meniul nu îţi spune prea multe despre nimic, şi se pare că ţine de inspiraţia bucătarului dacă face platou sau porţie individuală.

Fel principal 2 – Lasagna al forno.

IMG_20160116_160907În restaurante există un număr mare de modalităţi în care se poate compromite o lasagna, probabil cea mai des întâlnită e cea în care o lasagna făcută acum ceva vreme (eventual deja porţionată şi congelată) e reîncălzită în cuptor, eventual cu câteva foi uscat-crocante deasupra. Brrrr…. Apoi mai sunt cei care substituie bechamelul cu diverse alte sosuri albe sau se zgârcesc cu brânza… Cei de la Vinotera au reuşit să evite cu succes toate aceste greşeli. Au copt lasagna în vas individual, pastele erau moi, conţinutul cremos, bechamelul corect, suficientă brânză… cred că şi ragu-ul de carne era bun… cred… pentru că nu prea l-am găsit, erau ceva urme pe fundul vasului, şi parcă am mai găsit alte urme ceva mai sus, nu e prima dată când mănânc lasagna la ei, şi deşi nu mai reţin exact cât ragu de carne era sunt convins că mi-ar fi sărit în ochi dacă ar fi fost atât de puţin spre deloc, nu ştiu dacă a fost o greşeală sau au schimbat reţeta, dar cert e că au găsit o metodă inovativă de a strica lasagna. Defapt nu au stricat-o, chiar dacă aş fi vrut să simt mai mult ragu, a fost cremoasă şi bună, poate vor să introducă lasagna vegetariană şi ca să nu şocheze lumea scad treptat cantitatea de carne până când nu o să se mai simtă lipsa.

Per total mâncarea a fost bună şi în general am mâncat bine la ei cu aproape fiecare ocazie, şi servirea propriu zisă a fost bună, practic fără ajutorul chelnerilor care sunt politicoşi şi chiar ştiu ce feluri de mâncare sunt în meniu probabil rămâi flămând, sau pur şi simplu alegi ceva la întâmplare. Dar se poate să avem şi noi o listă de meniu ceva mai actuală, cu descriere în română, eventual nişte poze plus un sistem de tarifare mai clar?

De recomandat? Mhm, mâncarea e bună, dar sincer cred că ar fi mai util să îi ziceţi chelnerului o sumă undeva între 50-150 lei şi să îl lăsaţi pe el să aleagă mâncarea, cred că ar fi o experienţă mai plăcută. Sau jucaţi darts cu meniul şi unde pică săgeata aia comandaţi  puterţi merge pe ceva clasic: paste/pizza (btw: au şi chestii mai tradiţionale, gen ciorbe sau tocăniţe, ciolan, dar sincer nu cred că trebuie să vă spun că nu e o idee strălucită să faceţi asta.

Note:

Servirea: 8/10 pentru chelneri, 4/10 pentru lista de meniu, media=6
Aperitiv: 8/10
Fel principal 1: 9/10 (cu menţiunea că ar trebui să aibă preţ fix şi specificat faptul că e pentru două persoane (sau una flămândă rău)
Lasagna: 7/10, ar fi avut 8 lejer, poate chiar spre 9 cu mai mult ragu