#foodreviews – episodul 9 – Hamburgeri în Oradea

Dacă ați fost la Street Food Festival în Oradea probabil ați văzut cea mai impresionantă coadă postdecembristă, de pe vremea împușcatului nu au mai existat cozi atât de lungi pentru mâncare. Mai exact coada la burgeri. Eu am stat doar vreo 20-30 de minute în condițiile în care m-am pus la coadă înainte să se deschidă ghereta de parcă urma o lansare iphone, altfel durata medie de stat la coadă pentru un burger era de 90 de minute. Deci aparent orădenii sunt fani burgeri, dar oare ce burgeri sunt disponibili atunci când nu e festival? Pentru a afla acest episod de #foodreviews este dedicat burgerilor din Oradea, i-am încercat pe toți ca voi să nu trebuiască să o faceți.

BARAW

Fostul Chanson, vis-a-vis de tribunalul Bihor, in principiu o cafenea care oferă burgeri si câteva preparate culinare interesante (croissant cu jamon iberico, steak de vita, etc). Am luat un cheeseburger, 19 lei cu cartofi incluși (și un sos dulce picant chinezesc, o alegere destul de non-conformista lângă burgeri și cartofi dar merge).

img_20161021_131923

Pro:
– Chifla excelenta, bine rumenita, probabil cea mai buna chifla din burgerii testati.
– Pastila de carne suficient de mare dar nimic special la ea.
– Cartofii buni, clar o alegere mai buna decat clasicii cartofi pai.
Contra
– fara bacon 😦 (bacon is love, bacon is life)
– castraveti proaspeti in loc de murati (o decizie pe care nu am înțeles-o)

American Grill

Singurul local specializat pe burgeri din Oradea, un fast-food pe Str. Vasile Alecsandri, meniu Cheeseburger cu cartofi si cola 19 lei.

img_20161024_121801

Pro:
– Extrem de configurabil, poti sa alegi ce ingrediente vrei in burger.
– Marimea ideala pentru a fi mancat cu mana, hamburgerii serviti in restaurante par a concura pentru “cel mai inalt burger” si promoveaza mancatul burgerului cu furculita si cutitul (niciodată!). Burgerul s-a nascut ca street-food, o chestie pe care o mănânci din mână, în mers, burgerul de la american grill e perfect din punctul asta de vedere.
– cartofii prajiti erau facuti de ei, nu congelati, usor peste medie (nu erau suficient de crocanti dar eu sunt nazist cu cartofii prajiti)
– pastila avea gust, poate usor prea mult gust, personal as fi pus mai putin sos worchestershire dar prefer un pic mai multa atitudine decat lipsa ei.
– raport pret/calitate

Contra:
– pastila de carne e prea subtire, exista varianta dubla cu doua pastile, dar e o diferenta intre doua pastile subtiri si una mai mare, cu avantaje si dezavantaje, ar fi fost dragut sa aiba si o varianta cu pastila dubla (nu doua pastile ci una singura dar de 240 grame in loc de 2 de 120)

La borcane

Pe str. Moscovei, se laudă cu meniu conceput de Ionuț Lupu (fost chef la Graf și concurent Top Chef), nu știu dacă și burgerii au fost concepuți de el (pentru binele lui sper ca nu).

În primul rând în meniu există 2 variante de burger (plus unul dublu care impresionează doar prin mărime), o variantă are cașcaval dar nu are bacon iar cealaltă variantă are bacon dar în loc de cașcaval are omletă. M-am simțit ca un părinte care trebuie să aleagă între cei doi copii… De ce nu se poate și bacon și cașcaval? Mă rog, cu greu am luat decizia de a lua varianta cu bacon și ou, mai exact “Italian Job” – 23 lei.

img_20161025_133053

Pro:
– Pastila de carne de marime decenta.
– Prezentarea

Contra:
– Sos putin spre inexistent.
– Chifla mediocra si fara consistenta.
– Cartofi prajiti facuti de casa dar moi, foarte moi.
– În loc de felie de roșie erau jumatati de rosii cherry, mult prea multa rosie fără gust pentru un burger (plus incomod de mâncat)

Lactobar

Printre primele restaurante care a introdus în meniu burgeri, a fost o surpriza placută la capitolul carne, pastila de carne era mai gustoasă și puțin mai zemoasă decât la Baraw sau La Borcane. Chifla însă e supradimensionată (sau pastila de carne e prea mică)… Din nou, lipsește baconul.

img_20161026_115907

Pro:
– Pastila de carne surprinzator de buna
– Gust echilibrat, daca ar fi avut alta chifla si bacon era un burger excelent.

Contra:
– Chifla mult prea mare (sau pastila de carne prea mica) si de slaba calitate
– no bacon 😦
17.5 RON + 5 RON cartofii

Rivo

Rivo e o tentativă de fine dining orădean, nu am avut cele mai bune experiențe cu ei și nu îmi place genul ăsta de restaurant care se adresează mai degrabă hipsterilor și corporatiștilor decât proletariatului. Însă aveam amintiri plăcute despre burgerul lor, am revenit deci pentru testare. Prima surpriză plăcută e că m-au întrebat cum vreau să fie făcut. Medium-rare evident. Eram aproape entuziasmat dacă nu aș fi știut că tot la ei o friptura de vită comandată în sânge a fost livrată în formatul well-done-uscat-hrană pentru câini.

Cu burgerul însă nu au mai greșit. A venit un burger cu o pastilă de carne perfectă, medium-rare, zemoasă, suculentă, bună de tot.

226616071_113446

Dacă ar fi să fiu cârcotaș atunci m-aș lega de faptul că nu a fost suficient de bine rumenită chifla, sau că felia de cascaval trebuia asezata pe carne cat timp era pe plita pentru a se topi un pic sau baconul putea fi mai crocant… dar sincer la cât de bună a fost carnea accept mici scăpări la celelalte ingrediente. La 32 de lei porția e cel mai scump burger din Oradea (asta pentru că Graf și-a închis ușile, ei aveau burger la 97 lei) dar își merită banii.

Pro:
– Pastila de carne foarte foarte bună, zemoasă.
– Ingredientele sunt corecte, bacon, cascaval, castraveti murati (aparent nu toată lumea știe ce trebuie să conțină un burger)

Contra:
– Chifla putea fi mai rumenita.
– Baconul nu era crocant.
– Cascavalul nu era topit.

Concluzii 

Bun, acum că am testat toate locurile cu burgeri (McDonalds și Beer House nu au intrat în calcul din motive evidente) e timpul să facem clasamentul:

5. La borcane – fără discuție cel mai slab burger pe care l-am mâncat în ultima săptămână, chifla foarte proastă, prea multe roșii cherry, fără sos, fără gust.

4. Lactobar – Un burger decent însă e tras în jos de chiflă și lipsa baconului.

3. Baraw – Chifla e excelentă, cartofii sunt buni, burgerul în sine suferă de lipsă de bacon dar altfel nu am ce îi reproșa.

2. American Grill – Un burger onest și extrem de configurabil, poate merita chiar locul 1.. dar…

1. Rivo – Fără îndoială cea mai bună pastilă de carne, mare, suculentă, gătită medium rare, e delicioasă, iar burgerul e despre carne, diferența dintre pastila de carne de la Rivo și ceilalți e de la cer la pământ. Prețul, cu aproximativ 10 lei mai mare față de celelalte localuri e fără doar și poate justificat.

 

#foodreviews – episodul 8 – Allegria – Republicii

Allegria de pe Republicii (acolo unde era fosta farmacie non-stop) clădire istorică de altfel, s-a deschis anul trecut cu destul de mare publicitate. Atât de mare că am fost si eu anul trecut şi a fost hit&miss… adică unele lucruri erau foarte bune, altele “meh” sau chiar catastrofale. Între timp am înţeles că s-a schimbat şi chef-ul care acum e italiano vero şi am zis să fac review mai ales că restaurantul e destul de în vogă, şi în general ai nevoie de rezervare pentru a prinde masa.

Designul mi s-a părut chiar bun, cumva au reuşit să îmbine clădirea în stil baroc cu elemente frumos restaurate care arată fosta destinaţie a clădirii (farmacie şi spital) cu minimalism şi restaurant modern high-end… nu pare o combinaţie bună, dar mie mi-a plăcut. Dar eu nu mă pricep la design, deci mnah… să trecem la lucrurile importante.

Servirea

Politicoasă dar… mediocră aşa… pentru un restaurant generic mergea, pentru pretentii de high-end…eh… se putea mai bine… poate am fost noi ghinionisti… mai uitau o băutură, sau că am cerut zahăr, sau chestii d-astea… dar cât timp sunt politicoşi (defapt politicoase că erau doar chelneriţe) şi problema se rezolvă, nu pot fi foarte supărat. Nu e un motiv pentru care să nu mergi la restaurant, dar clar se putea şi trebuia să fie un pic mai bine.

Aperitiv – Tartar de biban

IMG_20160514_151758-2

Prezentarea… simplă dar OK…  sigur se putea face o prezentare mai bună. Iar rucola… ok… m-am plictisit să spun ca rucola e o păpădie amară care nu aduce aproape niciodată nimic în plus. Are zero aromă doar gust amar. Serios, de ce ar vrea cineva rucola la ceva? Stiu că e la modă, ştiu că bucatarie italiana… stiu ca aduce culoare verde in farfurie la un cost extrem de redus… dar totusi… astept momentul ala de sinceritate cand toata lumea va spune “da bah, rucola e nasoala, e comestibila, potential sanatoasa, dar hai sa n-o mai mancam pentru ca nu are gust bun”. Sa ne intelegem, asta nu e neaparat vina restaurantului sau a bucatarului, acum pare aproape un sacrilegiu sa faci orice salata cu tenta italiana fara sa pui multa rucola in toate restaurantele (si nu doar din Romania), poate sunt eu nebun si nu imi place mie, dar vreau sa vad persoana aia care imi spune “da bah, mancarea asta e mult mai buna daca pui multa rucola in ea” si apoi sa o vad ca o si mananca si nu o lasa in farfurie cum fac toti oamenii normali.

Asa, trecand peste prezentare, sa revenim la preparatul in sine.

Prima surpriza neplacuta: fix in prima imbucatura de peste luata era un os destul de serios… daca eram jurat la masterchef sau ceva de genul era momentul de rating maxim cand tranteam farfuria de podea si sesizam politia pentru tentativa de omor ce a facut-o bucatarul impotriva gatului meu de panseluta. Dar nu e cazul. Am filetat suficienti pesti ca sa stiu ca treaba asta se poate intampla oricat de atent ai lucra, desigur in general nu ar trebui sa se intample, ar trebui sa fie o greseala care se mai intampla si ea uneori, nu o regula, dar ca sa fie clar nu voi depuncta preparatul pentru asta. Pentru ce voi depuncta insa preparatul e lipsa de curaj. Mi-au adus un peste crud taiat marut, mi-au adus o bucata de lamaie, cateva capere, garnitura de germeni de ceapa si rosii cherry plus decor de rucola (refuz sa cred ca ala e destinat consumului uman). Desigur, ai cam toate incredientele pentru un tartar de peste bun, si oarecum exista o logica in a nu pune sarea si lamaia prea din timp (aceste ingrediente “gatesc” pestele) dar e ca si cum ai cere un sandvis si cineva ti-ar aduce ingredientele (paine, unt, sunca, cascaval, mustar… acum hai pune-le tu impreuna sa  nu zici ca eu ti-am stricat sandvisul). La tartarul de vita e chiar oarecum normal sa fii intrebat daca il vrei preparat sau sa ti-l prepari tu in farfurie si sa primesti ingredientele. La cel de peste e prima data cand vad, si daca tot ma lasa sa-l prepar eu singur atunci voiam si niste ceapa rosie tocata, usturoi tocat, poate niste bucati de peste afumat tocat marunt… adica daca tot il fac eu, lasa-ma sa fiu creativ…

OK, as minti daca as spune ca rezultatul final (dupa ce am adaugat lamaie, sare, piper, germeni de ceapa, ulei) nu a fost delicios… dar cumva obliga clientul sa isi faca propria mancare. Nu zic sa nu ii acorde aceasta sansa daca clientul doreste asta, dar stiu multi oameni care ar fi gustat din preparat asa cum e, ar fi decretat ca e nasol ar fi pus furculita jos si gata, esti in restaurant, nu in bucatarie, nu esti obligat sa stii sa gatesti. Altfel pestele era calitativ, germenii de ceapa mergeau bine (in general se foloseste ceapa normala tocata marunt, dar chiar era o combinatie interesanta cu germeni de ceapa).

Fel principal – Fajitas de pui cu guacamole si lipie

13227059_1043696188998790_7464316411321966355_n

Trecand peste (sau poate chiar din cauza) aspectului de Mickey Mouse al farfuriei, platingul e foarte reusit, desigur fajita deobicei serveste pentru a umple acea lipie, dar cine vrea sa manance un fel de shaworma mexicana intr-un restaurant elegant?

Prima chestie pe care am gustat-o a fost guacamole-ul… care era defapt avocado care s-a intalnit cu un blender si cam atat. Posibil sa fi pus cantitati minime de ulei, sare si lamaie dar acestea nu se simteau. Ceapa tocata si usturoiul lipseau cu desavarsire (sau erau foarte bine ascunse) desi nu retin sa fi vazut reteta de guacamole fara aceste ingrediente asta ca sa nu mai vorbesc de consistienta prea cremoasa (ar trebui sa mai existe si bucati mai mari de avocado, nu doar pasta). Sotia mea a pus usturoi din sosul de usturoi aferent unui alt preparat (pulpe de pui crocante cu cartofi si sos de usturoi), a mai pus sare, si deja guacamole-ul era chiar bun… dar in continuare sustin ca trebuie sa se faca o diferenta clara intre cursuri de gatit si restaurante. La restaurante (mai ales cele cu pretentii) o mancare ar trebui sa fie foarte buna exact asa cum ajunge pe masa, hai ca daca mai e nevoie de un pic de sare si piper nu e grav, dar aici era o pasta de avocado fara nici un gust la care ii lipseau ingrediente esentiale.

Fajita in sine… alta mancare (de pui)… spre perfecta… puiul bun, legumele gatite corect, sosul usor picant extrem de bun, absolut nimic de reprosat, sosul de iaurt mergea bine langa, o mancare extrem de reusita. Pacat ca lipiile erau si ele nesarate, fara gust, si guacamole-ul a trebuit reparat cu ingrediente care in mod normal nu erau disponibile pe masa, dar mancarea in sine a fost exceptionala.

Fel principal – Rasol de vita cu legume si hrean.

IMG_20160514_154240-2

Pe langa mancarurile “trendy” adica paste, fructe de mare, peste si alte chestii de genul, restaurantul ofera si o sectiune “retro” unde au ciolan, costite si… rasol de vita cu hrean… Chiar imi era dor de unul bine facut si a fost chiar o surpriza placuta. Am gasit si destul de multa maduva in os… yummm… e un preparat extrem de simplu dar totodata delicios… carnea de vita extrem de frageda, gustoasa, maduva in os… singurul lucru pe care nu l-am inteles a fost alaturarea cu legumele (foarte corect facute de altfel, trase la tigaie si delicioase). Nu mi se parea ca mergeau langa un rasol cu hrean… si nu eu am facut aceasta alaturare ci asa era preparatul in meniu. Mie mi s-ar fi parut ca langa un rasol ar fi mers doar paine prajita si poate niste muraturi, dar poate sunt eu prea de moda veche) şi daca tot am ales din sectiunea retro, de ce am broccoli in farfurie? Probabil broccoli era cumparat la legatura duminica dimineata de la o mamaie din Piata Mare, si nu din acela globalizat cumparat de la Metro Cash&Carry. Si parca nici zucchini nu era chiar din cele mai vechi timpuri pe la tarabe.

Concluzie

Nu ma intelegeti gresit, e un restaurant bun, dar oarecum frustrant, putea fi foarte bun cu mici imbunatatiri, mancarea e buna spre foarte buna cu ingrediente de calitate, dar uneori trebuie sa ti-o faci tu buna, servirea e oarecum decenta dar te-ai astepta la mai multa atentie poate… Unele preparate au fost chiar exceptionale, in schimb (si acum si in trecut) alte preparate au fost aproape nemancabile prin felul in care au fost servite. De revenit? Clar da… imi place sa risc.

 P.S

Nu fac recenzie la ce nu mananc, si nu mananc deserturi niciodata, dar cica Tiramisu  si Carrot Cake cu caramel sarat au fost foarte bune.

Note

Servirea: 7/10
Aperitiv – tartar de biban: 7/10 (gustul final era de 8 dar nu era meritul lor)
Fel principal – Fajitas: 9/10 (cu oaresce indulgenta pentru guacamole si lipie)
Fel principal – Rasol de vita: 8/10

Raport preț/calitate – 7/10


 

#foodreviews – Episodul 7 – Aroma

DISCLAIMER:

Nu, nu mi-am pierdut obiectivitatea, dar da, vreau să fac un pic de reclamă acestui restaurant, nu, nu m-au mituit (OK, mi-au dat niște prăjitură și shoturi de alcool din partea casei dar nu asta contează), dar e un restaurant bun și interesant care merită vizitat, nu sunt acționar, nu beneficiez de eventualele profituri, dar dacă nu vor avea clienți există două variante: fie se închide fie, mai rău, devine nașpa. Și ambele variante ar fi nasoale pentru mine.

Am cam șomat cu review-urile deși am mai mers la diverse birturi, spre exemplu Coquette (nu scriu review dar per total nașpa, aiurea, cam nasol) sau Da Luca (dezamagitor dar poate o sa scriu totuși un review)… Poate tocmai că nu am găsit nimic care să mă entuziasmeze sau să mă revolte nu am avut chef să scriu un review… senzația de ”meeeh” e greu de exprimat în cuvinte.

Dar să revenim al treaba noastră, vineri seara, ajung destul de târziu acasă și nici nu aveam mare chef de gătit… hai să ieșim în oraș… prima oprire (pentru că era cel mai apropiat de noi): Alegria… totul rezervat (wow, de ce merge așa de bine localul ăsta, ultima dată când am fost a fost oarecum mediocru, va trebui să revin că poate e ceva de capul lui), mergem la Due Fratelli (despre ăsta chiar auzisem chestii bune), totul rezervat… Wow… toată lumea iese vineri seara? Aflasem cu câteva zile înainte de existența restaurantului Aroma, pe str. Traian Moșoiu, aproape de Rosescas (și acolo urmează un review) deci mergem acolo… Wow… restaurantul gol… aparent toată lumea era la celelalte două… Nu îmi plac restaurantele goale, deobicei există motive temeinice să fie goale… dar hai să ne riscăm.

Ca să fiu mai clar, Aroma e în locul unde era amplasat Amante prima dată (înainte să se mute pe Ștefan cel Mare), apoi a fost Beciul Haiducesc sau ceva de genul, restaurantul ăla unde mergea Phoenix non-stop, care s-a închis… apoi a fost un restaurant coreean timp de câteva luni… am fost în toate, și toate s-au închis… cred că le port ghinion…

Așa, iar am divagat, Aroma, vineri seara, noi singurii clienți, eu cer costițe, soția cere salată Caprese, fiică-mea bruschete (deh, doar eu eram flămând). La vremea aia aveau și o chelneriță care arăta bine (așa a zis nevastă-mea, eu nu m-am uitat, dar o cred pe cuvânt) care a început prin a încurca salata caprese cu capriciosa… și îi aduce la nevastă-mea asta:

20160311_201209

“Sigur e caprese?” “da…” “dar nu are roșii…” “…”

Înainte să apuce nevastă-mea să explice că asta nu e caprese cineva s-a sesizat că aia e capriciosa nu caprese și în timp record au înlocuit salata, cu scuzele de rigoare… Din punctul ăsta de vedere au un 10+… e uman să greșești, dar e important să poți repara greșeala cât se poate de repede. Ca să fim înțeleși asta e salata caprese:

20160311_201805

Costițe cu sos barbecue

20160311_201349

Foarte bune, în ultima vreme am mâncat costițe la Da Luca (1 kg porția), la Scorilo, la Romanada, Spoon, etc… Sincer, de departe cele mai bine făcute costițe, nu am înțeles niciodata dorința bucătarilor de a transforma o costiță zemoasă într-o chestie uscată și fără gust. Asta era fragedă și zemoasă, perfect făcută! Cu privire la sosul barbecue… hai să zicem că e o abordare originală, dar care a dat o notă proaspătă preparatului.

Supă cremă de usturoi copt cu năut

IMG_20160322_133047-4

Cremoasă, aromă subtilă de usturoi, bacon (BACON, BACON, BACON)… singurul reproș ar fi faptul că crutoanele erau un pic neprăjite… altfel perfectă.

Piept de pui picant în lapte de cocos cu cartofi piure

IMG_20160317_133135-2

Pieptul gătit cum trebuie, fără să fie uscat, sosul plăcut, nu era picant though… cartofii chiar buni…

Tortellini Boscaiola

IMG_20160318_132108-2

Paste home-made, gătite corect, sos plăcut, gust pregnant de ciuperci (poate un pic prea pregnant), bune spre foarte bune, deși nu sunt fan paste.

O mențiune specială (dar fără poze) primește pieptul de pui crispy cu sos dulce picant, prima dată mi-au adus defapt două sosuri, ambele mediocre, a doua oară au adus un fel de thousand island cu sos picant… demential… si supa crema de ardei copt pe care nu am gustat-o dar arata bine si cica era buna… dar chiar daca nu e buna apreciez faptul ca au un asemenea preparat in meniu.

Concluzie:

Deci mergeti la Aroma! E bine acolo, uneori primiti si prajitura sau alcool din partea casei. Mancarea e buna in general, au si meniul zilei. Serios, vreau sa merg acolo si in viitor si daca eu o sa fiu singurul client o sa se transforme in ceva nasol.

Note:

Servirea: 10/10
Costițe: 9/10
Supă cremă de năut cu usturoi: 9/10
Piept de pui picant cu lapte de cocos: 8/10
Tortelini Boscaiola: 8/10
Crispy strips cu sos picant: 10/10
Raport pret/calitate: 8/10

#foodreviews – Episodul 5 – Scorilo (Independenţei)

Scorilo nu e tocmai o apariţie nouă în oraş, hotelul şi restaurantul din parcul Petőfi au deja nişte ani buni, timp în care au tot schimbat tematica, de la mâncare medievală (sau dacică sau ce era) la atmosfera anilor 50 cu poze gigantice de Al Capone şi tommy gun-uri au trecut prin mai multe faze.

Acum au deschis un local nou, pe Independenţei vis-a-vis de parc, în locul unde era înainte un împinge tava chinezesc (era 100% chinezesc, adică vindeau ciorbă de burtă şi chifteluţe marinate dar tot personalul era chinezesc şi nu prea vorbeau româna). Mă rog, acum arată total diferit, restaurant elegant, mobilier modern, chelneri îmbrăcaţi în cămaşă albă… Am zis că merită încercat.

Servirea e asigurată de o parte din personalul care era şi în localul original, nu am mare lucru de reproşat poate doar faptul că sunt un pic prea prietenoşi şi entuziaşti în a lăuda mâncarea.

Şi meniul pare a fi în mare parte identic, ceea ce în principiu nu e rău. au costiţe şi şniţel vienez uriaş (astea le-au păstrat în meniu din perioada când aveau tematică austriacă, parcă perioada austriacă a fost fix după ce s-a terminat tematica gangsterească).

Răsfoind meniul găsesc Plăcinta Ciobanului – Shepherd’s  Pie (da, era scris şi în română şi în engleză). E un preparat clasic britanic, constând în general în carne de miel tocată (de aia e a ciobanului, ştiţi voi, ăla cu oile, beee beee) călită împreună cu legume (ceapă, ţelină, morcovi,etc) care e acoperită cu piure de cartofi şi rumenită la cuptor. Datorită faptului că mielul nu e chiar cea mai populară carne, am văzut variante făcute cu porc sau vită.

Oricum, indiferent de carnea utilizată în general arată aşa:

2335_l
Poză furată de pe net, click pe poză pentru reţetă

În meniu erau trecute şi ingredientele: cotlet de porc, carnati, cartofi, ou. OK, până aici încă nu era nimic suspect, se foloseşte uneori ou pentru a unge suprafaţa cartofilor (se rumenesc mai frumos) iar o combinaţie de porc+cârnaţi ar fi mers pentru a face baza de carne… Deci comand o porţie de plăcinta ciobanului.

Şi apare următoarea farfurie:

IMG_20160208_133631

Eeerm mda… asta e plăcinta ciobanului în varianta Scorilo.

Un rösti (sau plăcintă de cartofi) semi-carbonizat, două felii de cotlet la grătar (carne tare şi uscată) şi nişte cârnaţi aruncaţi în farfurie, evident totul acoperit cu un ou mult prea prăjit… Ah, şi nişte murături acrite probabil cu lacrimile de dezamăgire a celor care au mâncat acest preparat.

Înţeleg că uneori un chef poate avea o viziune nouă asupra unui fel clasic, şi da, una din tehnicile des folosite atunci când se reinterpretează un preparat culinar este dezasamblarea acestuia (deconstructed). Cum ar fi spre exemplu aceste paste carbonara dezasamblate:

Deconstructed carbonara - click pe poza pentru reteta
Deconstructed carbonara – click pe poza pentru reteta

Nu ştiu dacă bucătarul de la Scorilo a fost mânat de astfel de viziuni artistice şi a vrut să creeze un “Deconstructed Shepherd’s Pie” sau pur şi simplu nu a auzit de acest preparat şi i-a fost lene să dea un sărci pe gugăl, dar cert e că numele actual este extrem de prost ales. O denumire mai nimerită ar fi “Platou Mixt Grill Holocaust” (rösti e mâncare germană, holocaust-ars… v-aţi prins nu? asta ar fi una dintre glume).

Indiferent de denumire sau de imaginaţia chef-ului, mâncarea din păcate era proastă, prost gătită, rösti-ul a fost incinerat, cotletul a fost uscat, oul ars.

Concluzii:

Probabil am avut eu ghinion, am dat peste un preparat care nu avea mare legătură cu denumirea şi mai era şi prost executat. Poate pentru un restaurant dintr-o parcare de camioane ar fi mers, pentru un restaurant cu pretenţii nu. În trecut am mai mâncat şi chestii bunicele la ei (în restaurantul din parcul Petőfi) dar niciodată nu mi s-a părut că excelează.

De recomandat? Nu prea, clar nu pentru “plăcinta ciobanului”. Poate pentru “meniul zilei” la 13 lei, părea comestibil, prietenul cu care am fost a luat meniu şi a reclamat doar faptul că erau reci cartofii.

Note:

Servirea: 7
“Plăcinta Ciobanului”: 3 pentru că azi mă simt generos şi nu am făcut nici toxinfecţie alimentară de la ea.
Raport preţ/calitate: 3

#foodreviews – episodul 4 – Guest post – Beca’s Kitchen Bucureşti

Ştiu, a trecut weekendul şi nu a apărut #foodreviews, sunt în studiu la mai multe restaurante deci material există doar că sunt leneş şi weekendul ăsta nu am scris nimic, dar nu-i panică man cum ar zice cei de la KFC, că avem un guest post, mă rog, defapt e o postare a tatălui meu pe care eu am furat-o cu neruşinare de pe blogul lui, da’ e OK că şi el a mai făcut din astea. Dar nu e plagiat, e guest post, să ne înţelegem. Orice blogger serios are guest posturi, dacă nu mă credeţi uitaţi-vă la Adi Hădean sau Andreea Raicu. Deci urmează o postare scrisă de preşedintele S.M.I.L.A. adică Secţia Maghiară a P.I.L.A. adică Partidul Intelectualilor Liber Angajaţi. 

E duminică. Până şi din munca de partid am făcut o pauză. Nici nu am gătit. Pe de o parte, pentru că mai am de mâncare, pe de altă parte pentru că am un obicei. Duminică mă duc la restaurant. E şi o plăcere, dar şi zi de studiu. Încerc să „fur” câte ceva din meniul restaurantelor bune. Azi m-am dus la Beca‘sKitchen din Bucureşti. Vin aici cam o dată la două săptămâni. Beca‘s Kitchen are o cotă destul de bună la Trip Advisor (care mai nou mi se pare din ce în ce mai puţin relevant) şi pe bună dreptate. E un restaurant mic, dar cochet, aranjat cu fantezie şi bun gust.

Cu toate acestea la început am avut oareşcee rezerve faţă de Beca‘s Kitchen deşi mâncarea este bună şi sănătoasă. Poate tocmai asta era problema mea. Prea sănătoasă. Beca‘s Kitchen promovează o tendinţă foarte bună, numită bucătărie de reformistă, adică ingrediente bune, nimic congelat, nimic prăjit în ulei, legume făcute „al dente” să îşi păstreze gustul şi calităţile. Eu m-am simţit uşor ofensat. Parcă îmi spuneau: bă ţărane, aici nu mănânci clisă cu ceapă ca acasă la tine, te civilizăm noi, dacă nu a făcut-o mă-ta acasă! Iar mie nu-mi place când un restaurant se transformă într-un centru de educaţie civică. Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu sunt împotriva mâncărurilor sănătoase, dar cred că trebuie să avem un echilibru în toate. De exemplu la Beca‘s Kitchen humusul nu se serveşte cu lipie, ci cu pâine prăjită aproape ca un chips, care pune la grea încercare orice dantură. Asta deja e vecină cu blasfemia. Cu toate acestea nu am renunţat şi nici în continuare nu voi renunţa la Beca‘s Kitchen, pentru că sunt buni. Chiar foarte buni!

Atmosfera în restaurant e excelentă. Imediat te simţi acasă, muzica e bine aleasă. Se ascultă un radio pe internet, jazzradio.com care are mai multe canale pe diferite genuri, aici merge canalul numit Paris cafe cu chansonette despre care spunea poetul Ady Endre că sunt: fumurii, ciudate, triste, purpurii („füstösek, furcsák, búsak, bíborak”), cum nu se poate mai adecvat într-un astfel de local. Evident aici nu se organizează nunţi, botezuri şi alte evenimente de acest gen cu muzică asurzitoare, iar caracterul locului selectează şi clientela (nu sunt beţivi, nu auzi vociferări etc.). Obiectele din restaurant sunt cu mult gust şi sunt bine alese. Creează imaginea unei case de locuit, unde tu eşti un musafir drag.

Meniul. Nu sunt multe feluri şi asta e bine. Înseamnă că totul este proaspăt, mâncărurile nu sunt scoase din congelator şi încălzite la microunde. Să vă feriţi de restaurante care oferă 70 de feluri de mâncăruri. În afară de faptul că lipsesc din meniul mâncăruri bune, dar considerate probabil nesănătoase, felurile sunt bine alese, dar totuşi nu-mi explic de ce nu este nici o mâncare făcută din carne de vită (de porc nu mai vorbesc). Altă menţiune critică este că dacă sunt puţine feluri, ceea ce este bine, atunci ar trebui schimbat meniul mai des (şi acum o lună şi ceva erau aceeaşi feluri de mâncare).

Servirea este exemplară. Chelneriţele şi proprietăreasa sunt foarte amabile şi serviabile. Nu sunt indiscrete, dar totdeauna vin, când e nevoie de ele şi te întreabă dacă ai fost sau nu mulţumit şi ce anume ar trebui îmbunătăţit. Se vede, că acest lucru nu îl fac formal. Chiar au nevoie de opiniile clienţilor, ceea ce denotă profesionalism.

Supa. Am mâncat supă cremă de mazăre cu mentă. A fost perfectă. Cremoasă, cu densitate optimă. Se simţea gustul proaspăt de mazăre, prin care puteai savura aromă de mentă. Bestial! Sigur o să mai mănânc.

Borsókrém leves
(n.r: probabil supa a fost delicioasă din poză nu reiese, însă păhărelul ăla cu lichid închis la culoare arată foarte bine)

Creveţi cu legume. O altă capodoperă a la Beca‘s Kitchen. Creveţii erau decorticaţi (nu-mi place să mă murdăresc decojindu-i în timpul mâncării) şi prăjiţi la cuptor exact cât trebuie. Legumele erau tăiate julien şi făcute, bineînţeles al dente (dacă puneam un pic de apă pe ele, mai creşteau). Sigur, aşa trebuiau să fie, aşa era sănătos şi în armonie cu gustul creveţilor, dar… hai, să lăsăm.

rák

Desertul era tartă cu mere şi cu sos de vanilie. Recunosc, că la deserturi nu mă pricep, dar mie mi-a plăcut. Nu era excesiv de dulce, gustul de mere dădea „vioiciune” unui desert clasic, nimic de zis.

almás tálca vaniliával

Calificative (notarea este de la 1 la 10:

Ambianţă, atmosferă: 9-9,50.

Servirea: 9,50.

Mâncarea: 10 (credeţi-mă, greu dau punctajul maxim, dar nu am ce face).

Raport preţ/calitate: 8-8,50 (nu este un restaurant ieftin, dar merită banii).

#foodreviews – Episodul 3 – Vinotera

Dacă e weekend să fie #foodreviews am zis. Săptămâna asta Vinotera (sau Osteria, sau mă rog, cum se numeşte restaurantul acela din capăt Velenţa).

În ciuda faptului că e amplasat într-un capăt de oraş, lângă calea ferată, într-un cartier cunoscut mai degrabă pentru violenţe de stradă decât fine dining, este probabil cel mai longeviv restaurant cu tentă high-end din Oradea.

Cum în Oradea, restaurantele high-end au avut în general viaţă destul de scurtă, şi s-au reinventat de foarte multe ori, chiar mă surprinde că Vinotera a rezistat în acelaşi format de minim 10 ani. Ce-i drept probabil faptul că are o parcare cât de cât generoasă şi în weekend funcţionează în mare parte ca sală de nunţi, botezuri şi alte cumetrii i-a asigurat o oarecare stabilitate financiară (eu am fost weekendul trecut, era un botez, partea de restaurant era practic redusă la o singură cameră nu foarte mare, în general nu recomand să mergeţi acolo în weekend dacă nu vreţi să auziţi nişte muzică populară live).

Servirea

Servirea e în general OK, chelneri (nu chelneriţe 😦 ) politicoşi şi prompţi. Din păcate ai destul de des nevoie de ajutorul lor în comandarea mâncării, asta deoarece meniul e aproape exclusiv în italiană, unele feluri sunt traduse (sau măcar specificate ingredientele) altele nu, chestia asta nu are foarte mare logică şi cred că de vreo 10 ani meniul (defapt meniurile, că au unul separat cu peşte şi fructe de mare) e în acelaşi format, parţial tradus, fără poze, deci ori ştii exact ce vrei ori va trebui să te bazezi pe explicaţiile chelnerilor.

Deşi nu ţine de servire, evitaţi baia dacă sunteţi claustrofobici, e ridicol de mică, cu un culoar îngust de tot care împarte cele două cabine pentru femei (în faţa cărora evident se formează coadă) de cele două cabine pentru bărbaţi. De asemenea dacă aveţi fantezii mai exhibiţioniste şi vreţi să treceţi la desert înainte să ajungeţi acasă, clar nu vă recomand acest spaţiu.

Mâncarea

Ok, deci situat în capăt velenţa, meniu greu de lecturat/înţeles dacă nu vorbeşti fluent italiana, budă mică, preţuri mari, dar până la urmă contează mâncarea.

Aici în general stau bine, tot timpul a fost peste nivelul mediu din oraş, printre puţinele locuri unde ştiu găti vita corect, paste bune, multe feluri de fructe de mare, etc. Ocazional rateuri ciudate (spre exemplu prin vară am gustat un beefsteak tartar care a fost un fel de pastă de carne fără absolut nicio textură, nu ştiu dacă era fumat bucătarul sau au sacrificat textura şi gustul pentru aranjamentul din farfurie) dar cred că nu există restaurant la care să fi mers cu regularitate şi să nu aibă şi surprize neplăcute uneori. Aici au fost relativ rare.

Aperitiv – Insalata di mare

O salată rece de fructe de mare (caracatiţă, seppie), nişte frunze, tulpină de ţelină şi roşii cherry. Fructele de mare erau bune, textură plăcută, nu erau deloc gumoase. Însă gustul delicat al caracatiţei era acoperit de ţelina tocată în salată, îmi place în general tulpina de ţelină, îmi place textura crocantă şi gustul, dar aici mi se părea că ieşea prea tare în evidenţă. Per total un aperitiv bunicel totuşi.

IMG_20160116_154639

Fel principal 1 –  ORATA MEDITERANEANA

(Doradă la cuptor cu fructe de mare si legume)

IMG_20160116_154658

(da, e şi o doradă sub fructele de mare)

În primul rând e clar o farfurie un platou apetisant şi are mult “factor wow”, chestii simple dar delicioase şi gătite bine, creveţi, midii, sos rosu (poate o idee sarat, dar se completa bine cu pestele si midiile), cateva legume (dovlecei, rosii cherry, etc) calite usor…  nu implică tehnici dificile de gătire ce-i drept, dar e fix cum ar trebui să fie un platou de peşte mediteranean, ingrediente bune, gatite simplu dar corect, nu prea am ce reproşa acestui preparat…

În afară de preţ, mai exact modalitatea de calcul a preţului. Preţul e de 10 RON/100 grame, să zicem că acceptabil raportat la ingrediente, am mai luat odată şi a fost vreo 60 RON porţia (deci presupun 600 grame), ăsta de acum a fost 120 RON… aparent 1.2 kg… nu ştiu daca atat a fost sau nu, poate au pus si “factorul wow” în cântar, cert e că porţia era de vreo 2 persoane. Dacă scriau pe el – “platou de 2 persoane – 120 RON” ar fi fost OK, nu mi se părea o discrepanţă foarte mare între farfurie şi preţ, însă în meniu nu specifică nimic în sensul ăsta, defapt meniul nu îţi spune prea multe despre nimic, şi se pare că ţine de inspiraţia bucătarului dacă face platou sau porţie individuală.

Fel principal 2 – Lasagna al forno.

IMG_20160116_160907În restaurante există un număr mare de modalităţi în care se poate compromite o lasagna, probabil cea mai des întâlnită e cea în care o lasagna făcută acum ceva vreme (eventual deja porţionată şi congelată) e reîncălzită în cuptor, eventual cu câteva foi uscat-crocante deasupra. Brrrr…. Apoi mai sunt cei care substituie bechamelul cu diverse alte sosuri albe sau se zgârcesc cu brânza… Cei de la Vinotera au reuşit să evite cu succes toate aceste greşeli. Au copt lasagna în vas individual, pastele erau moi, conţinutul cremos, bechamelul corect, suficientă brânză… cred că şi ragu-ul de carne era bun… cred… pentru că nu prea l-am găsit, erau ceva urme pe fundul vasului, şi parcă am mai găsit alte urme ceva mai sus, nu e prima dată când mănânc lasagna la ei, şi deşi nu mai reţin exact cât ragu de carne era sunt convins că mi-ar fi sărit în ochi dacă ar fi fost atât de puţin spre deloc, nu ştiu dacă a fost o greşeală sau au schimbat reţeta, dar cert e că au găsit o metodă inovativă de a strica lasagna. Defapt nu au stricat-o, chiar dacă aş fi vrut să simt mai mult ragu, a fost cremoasă şi bună, poate vor să introducă lasagna vegetariană şi ca să nu şocheze lumea scad treptat cantitatea de carne până când nu o să se mai simtă lipsa.

Per total mâncarea a fost bună şi în general am mâncat bine la ei cu aproape fiecare ocazie, şi servirea propriu zisă a fost bună, practic fără ajutorul chelnerilor care sunt politicoşi şi chiar ştiu ce feluri de mâncare sunt în meniu probabil rămâi flămând, sau pur şi simplu alegi ceva la întâmplare. Dar se poate să avem şi noi o listă de meniu ceva mai actuală, cu descriere în română, eventual nişte poze plus un sistem de tarifare mai clar?

De recomandat? Mhm, mâncarea e bună, dar sincer cred că ar fi mai util să îi ziceţi chelnerului o sumă undeva între 50-150 lei şi să îl lăsaţi pe el să aleagă mâncarea, cred că ar fi o experienţă mai plăcută. Sau jucaţi darts cu meniul şi unde pică săgeata aia comandaţi  puterţi merge pe ceva clasic: paste/pizza (btw: au şi chestii mai tradiţionale, gen ciorbe sau tocăniţe, ciolan, dar sincer nu cred că trebuie să vă spun că nu e o idee strălucită să faceţi asta.

Note:

Servirea: 8/10 pentru chelneri, 4/10 pentru lista de meniu, media=6
Aperitiv: 8/10
Fel principal 1: 9/10 (cu menţiunea că ar trebui să aibă preţ fix şi specificat faptul că e pentru două persoane (sau una flămândă rău)
Lasagna: 7/10, ar fi avut 8 lejer, poate chiar spre 9 cu mai mult ragu

#foodreviews – episodul 2 – Romanada (fost Leonesse, Alecsandri colţ cu Unirii)

Mai ţine minte cineva restaurantul ăla medieval de pe Alecsandri? Probabil nu, pentru că deşi se voia un fel de Sir Lancelot (din Budapesta) orădean, cumva nu a avut priză, am fost şi eu de câteva ori acolo, nu a reuşit să mă convingă, nu era neapărat rău, ba chiar uşor peste nivelul restaurantelor de la vremea respectivă dar nu m-a făcut să revin prea des.

Eh, în fix acelaşi loc şi decor neschimbat e restaurantul Romadana, care e cam la fel, încă se găseşte armura medievală la intrare şi săbii pe pereţi doar că nu mai are specific medieval… Atmosfera e un pic tristă, dă senzaţia unui fost local de lux care acum e o cârciumă părăsită. Leonesse măcar încerca să fie interesant, ei tind spre sectorul mediu-jos al pieţei, pizza, paste, meniul zilei.

De ceva vreme iau masa de prânz acolo şi am zis că merită un review, mai ales că aparent nu foarte multă lume ştie de el (o fi din cauza numelui pe care îl uit mereu sau a faptului că nu poţi ajunge cu maşina acolo, nu ştiu), cert e că cel puţin la orele prânzului e aproape gol restaurantul, maxim 2-3 mese ocupate.

Poate seara se mai aglomerează deşi mă îndoiesc, având în vedere lucrările din zonă. Dar mnah, măcar oferă intimitate localul…

Servirea

Personalul l-au luat din Old Mill, nu am ce să le reproşez, dar pe de altă parte la “aglomeraţia” din restaurant nu cred că au probleme. Având în vedere că îi ştiu de mult probabil că nu pot avea o opinie obiectivă şi poate şi atitudinea lor e mai familială cu mine.

Antricot de vită la grătar

Probabil nu cel mai popular preparat de pe meniul lor, dar am zis că nu pot să dau o recenzie analizând piept de pui crispy cu cartofi prăjiţi. Aşa că am riscat şi am comandat antricot de vită la grătar. Spun riscat pentru că în România în general şi “aici la ţară” în special cultura de mâncat/gătit vită e aproape inexistentă. Deci şansele să iasă un dezastru, mai ales în locuri care nu sunt oarecum specializate pe aşa ceva (sau nu au pretenţii high-end), sunt foarte ridicate. Pentru a spori totuşi şansele să fie comestibilă carnea cer “în sânge”. Chiar şi aşa a fost un gest de curaj, dar am făcut-o pentru voi, arta cere sacrificii.

IMG_20160111_133722

Era untul pe cale de expirare şi voiau să îl termine mai repede? Bucătarul se simţea generos? Viziune artistică? Voia să îmi blocheze arterele? Nu vom afla niciodată de ce a pus acea bucată imensă de unt peste carnea mea, desigur, mai ales la acea bucată de antricot era necesar un pic de unt, aş fi preferat să îl pună deasupra cărnii cât timp carnea era încă pe grătar, să apuce să se topească mai mult, sau chiar în tigaie lângă carne şi să stropească apoi carnea cu sosul rezultat… Aşa untul nu prea era util, dar mnah, nu o să mă plâng că cineva mi-a dat prea mult unt. Să trecem la carne:

IMG_20160111_134118

Nu e chiar rare, mai degraba medium dar mă declar plăcut surprins de felul în care a fost gătită vita. Rumenită pe ambele părţi, interior roz, nimic de reproşat bucătarului (nu o să intru în detalii gen partea de sus e mai făcută decât partea de jos, nu am asemenea pretenţii). Carnea a fost un pic prea slabă pentru gustul meu dar per total OK. Ce-i drept platingul ăsta pe pâine prăjită cu unt deasupra îmi amintea de anii 90 când orice vită la grătar era servită fix aşa.

În concluzie o carne de vită decentă, făcută corect, dar care nu impresionează prin nimic (în afară de platingul retro şi cantitatea ridicolă de unt). Aş fi preferat mai mult sos (jus dacă o ardem franţuzeşte), un plating care sa fie mai apropiat de 2016 decât de 1996 (serios, chestia cu pâinea prăjită pusă sub carne ar trebui să dispară din restaurante), nu ar fi stricat nici includerea unei garnituri care să se potrivească cu vita (nu ştiu, fasole verde sotată, sparanghel, ceva legume, nu într-o cantitate foarte mare oricum).

Costiţe în sos barbecue

Poate vita nu a fost o alegere foarte inspirată într-un restaurant care în general face pizza şi meniul zilei, aşa că am încercat ceva mai simplu şi probabil mai popular.

IMG_20160112_133227

Aici lucrurile stau ceva mai bine, carnea foarte fragedă, zemoasă, se desprindea fără absolut nici un efort de pe os, poate uşooor prea grasă dar mie mi-a plăcut, prefer oricând aşa decât o carne uscată. Sosul barbecue era bun, în cantitate potrivită şi nu extrem de dulce. Singurul reproş e că puteau fi un pic mai curajoşi cu rumenirea costiţelor după aplicarea sosului, da, e o sabie cu 2 tăişuri, datorită conţinutului de zahăr sosul barbecue trece de la lipicios-delicios-rumenit la carbonizat-amărui-oribil în minute sau chiar secunde… Ei au mers pe varianta mai sigură.

O mâncare bună, nu extraordinară, dar dacă vă plac costiţele probabil că nu veţi fi dezamăgiţi.

Concluzie:

Un restauant “generic”, pizza e bunicică, meniul zilei la fel, oferă câteva feluri destul de clasice (ciorbă de burtă, babgulyas, snitel, cartofi, etc, ştiţi genul) dar acelea sunt gătite destul de bine, atmosfera e un pic tristă, loc ideal pentru cei care vor intimitate sau nu le place aglomeraţia.

Recomandări: pizza, paste, meniul zilei.

Note:

– Servire: 8/10
– Antricot de vită la grătar: 7/10 (cu oarecare indulgenţă, oarecum plăcut impresionat de felul cum a fost gătită carnea dar cam atât)
– Costiţe: 8/10 (bune, dar departe de a fi excelente)
– Raport calitate/preţ: 7/10